Sunt nostalgica, mi-ai rasadit in suflet amintirea fara de care stiu ca n-as fi eu, cea de astazi. Viata este de departe cel mai mare dar primit, insa chiar si acest dar ar fi incomplet fara toate cele care ne inconjoara, fara cei pentru care si cu care traim, fara cei de la care am invatat sa deslusim taina trairii. Suntem oameni. Fiecare traieste dupa propriile-i reguli, dupa propriile-i simtaminte, dupa propriile-i intelesuri. N-avem un ceva la care sa ne raportam, n-avem un manual despre ce inseamna viata, un job description. Ba dimpotriva, toti avem instrumente de scris la indemana pentru a ne scrie si descrie ceea ce reprezinta pentru noi aceasta existenta. Mi-as fi dorit uneori sa existe un dictionar al trairilor sufletesti, asa cum exista pentru fiecare cuvant care, mai devreme sau mai tarziu, da un sens trairilor noastre. Mi-as fi droit sa stiu la ce sa ma raportez, cum sa ma ghidez dupa cele mai intunecate intelesuri, dupa cele mai crude si mai nedrepte. Insa nu, nu exista. Totul e de undeva departe de noi, de undeva dintr-un univers pe care noi, constienti sau inconstienti, il strigam in fiecare zi. Ii vorbim, il chemam, ii reprosam, ii cerem ajutorul, il plangem sau ii zambim.

Nu e cu putinta sa traim o viata seci, fara sa ne cuibarim in adancul nostru sufletesc, acolo unde doar noi putem patrunde si unde doar noi putem citi intelesurile tuturor dreptatilor sau nedreptatilor facute noua.

Mi-e dor, Alin, un dor care simt ca ma frange in bucati! Un dor dintr-ala de care crezi ca doar Hrusca poate sa-l cante in muzica lui care te stoarce de lacrimi si sentimente traite asa cum nu ai stiut niciodata.

Mi-e dor de vremurile alea cand eram copiii vietii noastre, dar mai ales copiii vietii celor care ne-au crescut. Celor care au invatat iubirea cu noi si prin noi, celor care s-au cunoscut pe ei insisi prin noi. Pentru ei, asta a fost lectia lor de viata, aceaa pe care n-au mai avut timp sa ne-o povesteasca. Ma uit in urma cu puterea unui om care-si poate lua seva din vremurile alea, caci tot ce s-a cladit astazi vine dintr-un trecut indepartat noua, noua ca oamenii vietii noastre de astazi, insa dintr-un trecut in care suntem ancorati cu o franghie, cu o ancora, care ar dovedi un Pacific si-un Atlantic.

Ma tot gandesc ca n-am avut timp pentru multe lucruri pana acum pentru ei, insa mi-am tot facut timp pentru multi altii care nu meritau sau nu aveau nevoie nici macar de o secunda din existenta mea infima. Multi altii care m-ar fi tradat ca un Iuda pentru nici macar doua vorbe, daramite pentru vreo avere. Mi-am creat, sau mai corect spus, mi-am indus atatea iluzii de care astazi, mi-e rusine in fata mea. Sa le dam din timpul nostru, asta pe care-l numim pretios si scump, caci ceea ce astazi putem face, maine s-ar putea sa fie tarziu. Prea tarziu. Astazi ii putem auzi la un telefon, ii mai putem vedea, dar maine?? Maine ce va fi?…

Sa rupem din egoismul asta scump si sa le dam timp, sa le dam putinul timp de care au nevoie pentru a ne simti impliniti. Goliciunea sufletului arde mistuitor. Mai ceva ca un Vulcan. Sa le oferim ceea ce ne cer, dar mai presus de orice, sa le oferim ceea ce nu indraznesc sa ne spuna, caci lumea noastra, dar si a lor, in egala masura, este limitata.

Mi-ai amintit de linistea de odinioara, de puritatea aceea despre care azi citim doar in cartile lui Osho, de o existenta atat de simpla, insa atat de complexa, incat astazi stim ca suntem cu adevarat castigati. Stim ca am primit un dar mai mare decat sufletul nostru il poate duce: iubirea cea care va ramane peste timp. Peste tot timpul si peste tot spatiul.

Ne-am incarcat cu atatea in toti anii astia, insa adesea uitam ca tot drumul pe care l-am facut pana aici se naste dintr-o poteca pietruita, dintr-un sat de la ses, unde astazi, dupa 36 de ani, lucrurile sunt aproape la fel: s-or mai fi varuit vreo doua garduri, s-or mai fi construit vreo doua case, insa restul este neschimbat. Acelasi pod peste garla aceea prea seaca de acum, insa plina de stufaris, aceeasi fantana cu galeata de lemn de la intrarea in sat, aceeasi intrare cumva in curba. Pana si pomii din fata portilor sunt aceiasi, poate mai garboviti, dar tot prunele si merele alea acre le fac. Oamenii nu prea mai sunt aceiasi; multi s-au mutat de la casele lor mici, in cimitir. Asta se simte, asta am simtit-o. Stii ce-mi lipseste mult? Banca din fata portii si podetul ala mic de langa drum, pe care am sarit de-atatea ori pana mi-am zdrelit genunchii. Toate astea nu mai sunt, insa noi suntem. Si azi cand le mai putem vedea si mai putem rememora vremurile acelea, suntem oameni mari. M-am intrebat deunazi in fata portii oare cum as putea sa ma simt eu cea de astazi prin sufletul fetitei de 6-7 ani? Cum as putea sa reinviu sufletul Acela atat de pur si de nobil in omul asta de astazi, pe care uneori il simt depravat, perimat si groaznic de trist?! Atunci eram fericita.

Iti dai seama de cat de putin avem nevoie pentru a fi fericiti?! Imi spunea un minunat domn ca fericirile trebuie si putem sa ni le construim si singuri. Sa nu asteptam o fericire in sau din ceva. Stiu asta, o simt in fiecare zi. Insa ceea ce am realizat este ca eu sunt in cautarea unei fericiri absolute, una care se revarsa dintr-un preaplin sufletesc, una care dainuie, una care nu se stinge si nu este conditionata de nimic.

Nu traiesc pentru sau in trecut; dar imi iubesc trecutul. Ziua de astazi, maine, va fi un alt trecut. Pe care tu mi l-ai redeschis si redescris cu ochii mintii noastre.

Suntem castigati. Noi am inventat loteria vietilor noastre.

Norocosi vor fi cei care vor reusi, macar, sa poata intra in posesia unui loz…stii asta, nu?!

Ma gandeam deunazi ca drumurile lungi sunt mana cereasca uneori. Atunci cand esti doar tu cu tine, cand poti sa visezi cu ochii deschisi, cand mintea ti-e furata de zeci ganduri, traite sau inchipuite, intr-o lume pe care doar tu o poti descifra, caci tu ai codificat-o. Sunt momente unice, uneori ireal de frumoase, caci in lumea lor ele detin superlativul. Nu traiesc intr-o lume iluzorie, ba dimpotriva, natura mea pamanteana traieste un contrast in aste momente, insa unul de care stiu ca sufletul are nevoie. Toate celelalte simturi prea cerebrale, prea matematice au nevoie de o forma suprema de dezghet si doar partial aceste franturi de trairi, inchipuiri, simtiri, mimici ale unui suflet mult prea razvratit, le completeaza si le releva din cotloanele acelea prea absconse ale sinelui.

Mi-am dorit intotdeauna imposibilul; de cand ma stiu sau mai precis de cand am inceput sa-mi inteleg rationamentele, am inteles ca eu caut ce nu se poate gasi. Ca eu imi doresc ce nu se poate avea, ce nu se poate stapani. Mai rau de atat este ca nu ma las niciodata pana nu obtin aste lucruri; desi sunt momente cand simt ca si daca fac pe dracu’ in paispe, raspunsul va fi, invariabil, acelasi. Insa nu ma las. Cu cat stiu ca e mai greu, mai nedefinit, mai ascuns, mai misterios, mai de neinteles un “lucru” – si aici sa se includa toata aria demografica, de la animal, om, traire, implinire prin orice sistem existent in lume, pana la gand neexprimat, inchipuire a mintii – cu atat imi voi bloca TOATE resursele inspre a-l obtine, a-l trai. Uneori ma gandesc ca pierd ani din viata creand scenarii, momente, secvente in dorinta mea nesabuita, poate, de a atinge acel ceva. Nu luciferic, nu oniric, insa in lumea mea, in mine, acel ceva are un sens; de nedescris uneori, de neinteles, de nedescifrat. Insa atata vreme cat eu cred in el, simt ca se inventeaza parghii care sa ma duca acolo; chiar si pentru a mi se arata ca nu e al meu, ca nu mi se potriveste, ca nu e menit sa-mi fie mie altceva decat un vis. Dar anii au trecut. Anii trec. In sinea mea cred cu tarie ca e o carenta, poate a unui vis netrait la timpul lui, poate a unei iubiri niciodata traite in intregime sau niciodata traite, punct. Poate e doar un gand ce zace si tese, asemenea unui paianjen, panze peste panze, intr-o traire iluzorie sau poate – si indraznesc sa spun si asta – dintr-o intuitie neinteleasa si imposibil de explicat, a unui om care aspira spre mai mult. Spre mult mai mult. Sau, spre prea mult.

Nu ma multumesc sa visez; cred cu tarie ca am reusit sa transpun in viata cele mai multe dintre vise, chiar si cele in care am crezut cel mai putin. Dar nu pot sa nu ma intreb: daca pierd timp, ani, in jocul asta pe care doar eu mi l-am inventat sau mi s-a inventat? Daca tocmai cautarea asta absurda ma va duce intr-un punct mort de unde sa nu ma mai pot intoarce nici macar la cele mai palpabile lucruri? Daca tocmai neimplinirea aceasta continua, neintelegerea sau neatingerea unui univers care nici macar nu-mi este la indemana, daca toate la un loc, nu vor face decat sa acutizeze si mai mult sentimentul acesta de a avea imposibilul, de a atinge luna si de schimba culorile curcubeului? Daca pierd totul in cautarea asta absurda? Daca trec pe langa oameni, trairi, sentimente cu adevarat nobile, carora nu le vad fata, orbita fiind sau tintita sa ajung…acolo?

Dar daca toata stradania asta va duce undeva? Daca de fapt, nimic nu este imposibil si doar noi ne impunem limite, gandindu-ne ca odata catalogat ca si “ imposibil “  un fapt, il vom sterge cu usurinta din ierarhia lucrurilor “ de facut” ?!

Lumea mea nu este una iluzorie, insa in lumea mea, asta cumplit de incerta si de ireala uneori, totul are un rost, un tel si o intelegere. Niciodata inteleasa pe deplin. In felul meu cred ca tocmai aceasta cautare ma defineste, atat in fata celor din jurul meu, cat si in fata mea. De-as pierde oameni si vieti in lupta mea, tot nu voi renunta, caci gandul ca exista acel ceva dincolo de universul previzibil, imi este frate. Am renuntat de multe ori la mine pentru oameni, uneori inconstient si poate dement, asteptand o recompensa. Nu cred in iubire neconditionata, insa cred in conditia iubirii. Cred ca dincolo de orice gard exista ceva; ca ni-l dorim sau nu, ca avem nevoie de el sau nu, e de prisos sa gandim. Exista.

In drumurile mele vad multe; aud multe, simt multe, gandesc multe. Stiu ca am nevoie de toate.

Sa vrei ceva greu de atins, nu e un pacat; sa iei cu forta acel ceva, cred ca e un supliciu. Care-ti va atarna pe umeri amintindu-ti ca imposibilul devine posibil doar atunci cand limita rationalului nu este incalcata.

Cand drumul e prea lung, simt nevoia sa opresc mai des. Dar chiar si atunci, gandul mi-e intact, suspendat poate pe-un povarnis sau poate serpuind pe-un drum anevoios; imi e acolo, asa cum niciun principiu al fizicii, matematicii nu mi-l explica.

Pe drumul de intoarcere de ieri am simtit o ploaie nebuna, goala, rece…dar grabita. Avea un drum de parcurs…se pare, insa, ca era singurul lucru pe care il aveam in comun. Printre stergatoare la fel de grabite, mi s-a nascut un gand…si daca iubirea e imposibilul vietii? O voi trai vreodata? O voi gasi vreodata?

 

Si astazi a plouat….acelasi gand….