Lună: februarie 2013

In sala de asteptare

Posted on de Roxana Mihalcea

3d-waiting-room-1024x768

In sala de asteptare starile pe care le traiesti pot fi dintre cele mai caudate. Depinde de sala.

In sala de asteptare de la gara cred ca mai intai traiesti un frig de nu-I adevarat; iarna, cel putin. Dupa care inspectezi curatenia sau lipsa ei si incepi sa constati – in functie de gara in care te afli – cat de curat, ordonat, civilizat este poporul cu pricina. Daca ai ajuns mai devreme decat trebuie, cred ca poti avea o stare de nestare, caci stii ca trebuie sa pleci si nu mai ai rabdare pana sa ajungi la destinatia spre care te indrepti. Daca esti doar in asteptarea cuiva, iarasi, poti avea diverse nerabdari si tot felul de plictisuri. Plus ca te mai apuca foamea, setea, cititul sau orice altceva ti-ar putea distrage atentia de la gandul obositor al asteptarii. Daca esti in tranzit, atunci e tare greu, caci numeri orele pana la urmatorul tren…

In sala de asteptare de la spital e, cred, ceva mai greu. Daca astepti o veste de la cineva care se afla pe patul de spital sau chiar daca astepti sa intri tu la consultatie, starea este la fel de agasanta si de innebunitoare.

In sala de asteptare a diverselor institutii publice precum banci, tribunale, scoli starile pot fi destul de contradictorii si de tensionate; daca astepti un raspuns care intarzie, esti super ravasit si stresat. Daca astepti doar sa afli o simpla informatie, poti sa ajungi super irascibil pe masura ce asteptarea se prelungeste si coada la fel. Daca raspunsul este unul negativ si deja ai asteptat pentru el vreo doua ore, ai deja 60 de batai pe minut in plus. Si o tensiune oscilanta…depinde de caz.

In sala de asteptare din aeroport, poti fi obosit, stors de energie si in functie de cat de mult iti place sa zbori, stresat, nervos, spumegand sau pur si simplu incercat de crampe abdominale. Daca avionul cu care trebuie sa pleci intarzie, iti pui intrebari. Daca intarzie mult, ai prea multe intrebari. Daca pana la zbor mai ai cateva ceasuri buni, deja ai terminat de baut cafele, ceaiuri si orice alte minuni mai poti consuma in aeroport. Daca esti intre avioane, esti si mai plictisit si mai nervos, caci stii ca nu esti practic nicaieri; nici acasa, nici in deplasare. Esti pur si simplu pe drum.

In sala de asteptare de la stomatologie cred ca invariabil starile sunt de mancarimi. De durere indusa uneori. Atunci cand ai de facut o interventie dureroasa, starile sunt ceva mai confuze. Nici gandurile cred ca nu mai sunt tocmai in ordine si de obicei anestezicul nu reuseste decat sa le amestece si mai rau.

In sala de asteptare a saloanelor de infrumusetare esti ceva mai relaxat. Uneori, cel putin. Caci daca nu a iesit de 10 coafura pentru care ai asteptat cinci ceasuri, iti vine sa-ti scoti clamele pe care ti le-a implantat in scalp domnisoara coafeza si sa I le vari una cate una pe gat. Zic, pe gat.

Cred ca orice sala de asteptare impune stari; depinde si de temperament, ma gandesc. Eu sunt in general in apa, astfel ca nu cred ca ma stiu identificata cu vreun tip de rabdare. Cert este ca asteptarea este grea, indifferent de situatie, loc, companie.

Ce ne facem insa cu salile de asteptare pe care le-am creat noi insine? Acelea in care au acces cunoscutii, apropiatii, dragii nostri. Cred ca nu ne-am intrebat niciodata cat de greu trebuie sa le fie acelora care stau in cate o sala de asteptare si-si asteapta randul la intalnirea cu noi insine. Acea intalnire in care vor sa ne spuna un necaz pe care l-au trait, o bucurie, vor sa ne impartaseasca un gand, un vis, un dor. Uneori suntem prea obositi de asteptat in sali, cat sa ne mai gandim si la cei care astepta, cu numere de ordine, sa le vina randul in viata noastra. Si-I uitam sau nu le dam atentia cuvenita, sau ii repezim, sau pur si simplu suntem epuizati de greutatile noastre, incat sa-I mai ascultam si pe ei. Uneori nu avem timp nici pentru un telefon. Si uite asa, ii plasam in Sali de asteptare pe cei care ar plati un bilet in plus pentru un minut din viata noastra.

Bine ar fi sa le cream un statut salilor de asteptare.

Si oamenilor din ele.

Pretext pentru curaj

Posted on de Roxana Mihalcea

De cateva saptamani caut un pretext pentru care sa scriu. Dar nu l-am gasit. Cu toate ca am trait cateva experiente despre care am de povestit. Nu mi-am gasit cuvintele, desi le-am cautat indelung. Nici gandurile nu erau prea la locul lor. Ceva poate ca le-a naucit. Se poate sa fie schimbarile din ultima vreme, de forma, de fond…

Pe unele stiu ca eu le-am indus, le-am chemat, le-am strigat. Pe altele, cred ca destinul mi le-a adus, mi le-a trimis, mi le-a imprastiat. Conteaza doar ce mai pot aranja eu acum.

Ma gandesc ca suntem iremediabil pierduti in fata unor laude sincere, unor cuvinte care ne imbratiseaza si ne alinta egoul. Chiar daca ne pretindem modesti si nealterati de cuvinte si de sinceritati. Mi s-a intamplat acum putina vreme sa cunosc cativa oameni din colturi diferite ale lumii. Enciclopedii, pe alocuri. Din punct de vedere al culturii, civilizatiei, dar si al inteligentei native. E uimitor si inaltator pentru minte si pentru suflet sa cunosti, sa inveti, sa fii acolo unde doar National Geographic te toate duce uneori; sau Travel. E adevarat ca nu exista nicio granita cand este vorba de ceea ce gandim, insa este cu atat mai inaltator cand aduci lumea mai aproape, cand o vezi, cand poti s-o atingi. Pentru cineva care traieste pe alt continet, la zeci de mii de km distanta, nici nu stii cum poate fi perceput un roman. Dar Romania? Ce se stie despre ea? Si mi-am facut o mie de ganduri si as fi zis ca tara noastra este cunoscuta pentru Hagi, Nadia, Tiriac, Mutu, tara cainilor vagabonzi, a regimurilor politice in avalansa, a muntilor cu zacamant pretios sau cine mai stie? Ei bine, nu. Romania este tara care are femei apetisante, atragatoare la concursurile internationale de frumusete. Nu stiu cat de inaltator este pentru tara asta, insa pentru mine a fost. Nu doar pentru faptul ca macar s-a auzit despre noi, ci despre faptul ca puteam sa trec si eu drept o miss. Nu vreau sa fiu modesta, asa ca n-o sa comentez mai mult.

O alta experienta este cea pe care ti-o da viata la inaltime. Chiar si pentru scurta vreme. Pentru unii dintre noi viata deasupra norilor e diferita. Si n-are nicio legatura cu sentimente de seninatate, liniste, incredere, eliberare, putere sau mai stiu eu ce alte nirvana mai traiesc unii oameni cand zboara. Eu nu traiesc niciunul dintre ele. Eu sunt crispata, stresata, alarmata, vidata. Mai rau este daca ne apucam sa discutam despre frici, insa eu cred ca toti avem frici. Pe care avem curaj sa le exprimam sau nu. Nu mi-e rusine sa spun ca la 32 plus mi-e frica de intuneric, de spatii stramte, de lift, de avion. Ganditi-va si voi si recunoasteti-va fricile, nu-i ceva rusinos. Si inca ceva: nu cred in depasirea fricilor prin autocontrol. Pai daca le-am putea controla, ar mai exista ele? Cum controlezi mintea cand te trezesti noaptea si este intuneric in camera, pentru ca storurile sunt trase? Cate secunde ii trebuie mintii sa se adapteze? Cum controlezi frica de inaltime? Credeti ca functioneaza cu tras aer in piept si respirat, cu bauturi alcoolice sau cu pastile de prosteala? Exclus!

Nu intamplator am lasat la final ultima experienta. E prea incarcata de emotii. Din acelea de nu esti in stare sa le pui in cuvinte. Este emotia data de oameni greu de descris in cuvinte. Sunt acei oameni care sunt „semne de intrebare”. Oameni care te lasa fara cuvinte, insa cu mii de intrebari. Nerostite. Oameni care-ti amintesc de exista ta, a noastra. Despre cat de putine lucruri ai reusit sa realizezi, desi crezi ca duci pe umeri omenirea uneori. Sunt acei oameni de la care ai avea atatea de invatat…Oameni care sunt condusi de cu totul alte valori. Cred ca sunt nedreapta cu mine cand imi spun ca sunt mica, ca ma simt mai mica decat un pion. Pana la urma existenta fiecaruia dintre noi e o poveste: poate fi una de Oscar sau doar una de rogojina. Nu stiu daca sta intru-totul de noi. Ca n-am fost intotdeauna acolo cand s-au asezat caramizi la temelia noastra. Si e pacat. Caci timpul trece si doar cand reusesti sa intalnesti un astfel de templu realizezi cat de mic si netencuit esti. Insa e destinul tau. Si poate ca nu scrie in el sa fii mai mult decat esti. Poti insa sa-ti doresti si sa incerci sa faci mai mult. Poate nu vei reusi, dar ai incercat. Templul din seara aceasta este maestrul Beligan.

Gaseste-ti pretextul.