Motto-ul zilei

Sunt vremuri in care nu poti inainta decat mergand contra curentului. (Mircea Eliade)

Anunțuri

Ploaie gri. Fara curcubeu

descărcare

Ploua. Verde crud in parcuri si pe strazi. Umbrele colorate la tot pasul. Atata gri de jur imprejur, incat ai crede ca cerul si-a schimbat paleta de culori. Am realizat ca orice culoare as pune pe mine, se va asorta invariabil cu vremea asta de primavara tarzie.

Intr-un oras mare ploaia miroase a asfalt prafuit; in parc miroase a iarba cruda, bancile miros a lemn mucegait pe alocuri, terasele miros a lumanari cu parfum de iasomie si a ceaiuri cu gust de ghimbir. Acum, cand ar fi trebuit sa miroasa a limonada cu soc. Strazile sunt inundate. Pisica cu care ma mai intalnesc dimineata cand plec, statea ascunsa sub scari, zgribulita si uda. Atata ploaie nici la Bacovia nu am intalnit.

Mi-aduc aminte de ploaia de la tara. Acolo unde toata gradina miroase a parfum de trandafiri, a cires copt si a menta. Acolo unde ti s-afunda sosonii in pamant ud, dar unde mirosul ploii nu e inecacios. Lemnul umed al gardului miroase a var de mult stins, sau a praf inmuiat. Drumul pietruit care alta data lasa dara de praf cand o masina gonea in viteza, acum miroase a proaspat; parca e o placere sa auzi pietrele mici si arse de soare si de vreme calcate in picioare de rotile unei masini.

Florile sunt din ce in ce mai viu colorate; au broboane de apa pe petale si frunze, pe care mai poposesc din cand in cand gaze care au stat ascunse sub stresini. Tigla e de un maro ud, podetul are un gri soriciu, pomii sunt incarcati de picaturi reci si mari, care ii apasa.

Ploaia de la munte e dumnezeiasca. Padurea miroase a rasina cruda, aburii grei care se ridica spre inalt spun cat de fierbinte e pamantul si cat de insetat e de apa. Potecile de munte sunt alunecoase si reci. Desisul padurii e din ce in ce mai intunecat, insa intunericul acela iti da pacea si linistea pe care o poti gasi doar in inima pamantului. Apele repezi alearga cu viteza si cara dupa ele pietre, nisip, crengi, frunze. Linistea din munte te arunca intr-un timp indepartat in care existenta umbrelei nu era o necesitate. Timpurile spun multe despre linistea ce ni se asterne astazi la picioare; dar si mai multe de zgomotul asurzitor pe care il adapostim si il hranim in fiecare zi in noi.

Pe marginea drumului, cand muntii ti se arata in toata maretia lor, stai mut si surd, ascultandu-ti inima si ploaia. Atat. Niciun gand nu poate sa te tulbure intr-o lume in care domneste linistea. Acea liniste de care am uitat. Pe care am ascuns-o in noi. Si am pierdut-o in noianul de ganduri care ne urla in fiecare zi in minte sa vrem altceva. Mereu altceva. Niciodata doar liniste.

M-am asezat. O mare de liniste asurzitoare in fata mea. Am incercat sa o patrund si am inteles ca trebuie sa-mi faca ordine in minte, in simturi, in mine. Nu mai pot indesa nimic intr-un preaplin sufletesc. Ar trebui sa golesc toate sertarele in care am ascuns ganduri, oameni, tristeti si bucurii de care nu am vrut sa-mi mai amintesc pentru o vreme si sa las linistea sa patrunda. Nimic nu trebuie pastrat la nesfarsit, gandind ca dupa o vreme, mai apropiata sau mai indepartata, vei avea nevoie sa deschizi acele sertare si sa le redai libertatea. Mai bine as incepe de acum…si asa imi voi castiga eu libertatea.

In linistea ploii si a drumului, mi-am regasit linistea. Mi-am redat locul pe care mi l-am reprimat in ultima vreme. Acela pe care ar fi trebuit sa il detin.

Locul meu. Fara sertar. Fara ascunzis. Fara teama de a-l fura de la cineva sau de a-l darui cuiva.

Intamplator sau nu, l-am regasit intr-o zi cu ploie…