Sunt acasa. Si cand sunt acasa, parca sunt cu totul alt om. Respir altfel. Cel mai minunat sentiment pe care il am este ca stiu fiecare loc, fiecare strada, fiecare scurtatura. N-am nicio secunda sentimentul ca m-as putea rataci sau ca am luat-o pe drumul gresit.

Mi-am revazut si casa. Miroase inca a mine. Indiferent cine va sta acolo, indiferent ce va aduce nou sau ce va schimba, in casa aceea ma simt pe mine. Si de fiecare data cand intru, imi revin in minte o sumedenie de amintiri. Toate frumoase.

Acum cand scriu am in fata o ulcica din care zambesc spre mine dintr-un buchet, floarea-soarelui. De doi ani incoace au devenit preferatele mele. Si prin ele retraiesc alte si alte amintiri.

Am traversat jumatate de tara, ca sa ajung acasa. Sunt drumuri pe care inca imi fac ucenicia, sunt drumuri pe care le cunosc ca-n palma. Toate insa imi cunosc gandurile, fericirea sau dezamagirea. Am remarcat ca cel mai mult imi plac drumurile de munte. Am numarat berzele din cuiburile de pe marginea soselei, am coborat sa simt aerul curat si proaspat, sa simt mirosul ploii de munte, imi place racoarea, dar mai ales aburii care ies din munte. Verdele e mai intens, mai viu. Iar eu ma simt mai increzatoare.

Am oprit sa cumpar kurtos la poalele Oituzului, de la o doamna de la care am cumparat timp de jumatate de an sau chiar mai mult, aproape saptamana de saptamana. N-am mai trecut pe acolo de mai mult de un an si cu toate astea cand am oprit, am vazut-o zambind. Mi-a spus ca nu m-a mai vazut de mult, m-a intrebat de unde vin si daca sunt bine. Asta a fost cel mai placut sentiment. Ca desi timpul trece, oameni simpli, pentru care am fost doar un cumparator, din poate sute-mii care au trecut pe acolo, isi amintesc de mine.
Ziua aceea n-a trecut in pierdere.

Sunt atatea lucruri marunte care ma binedispun si ma fac sa zambesc si care inseamna mai mult decat o mie de cuvinte.

Sunt linistita si impacata cu mine, cand ma stiu acasa.
Si ii zambesc si eu florii-soarelui cu aceeasi caldura si dragalasenie cu care ea ma priveste.

In felul nostru, purtam intotdeauna soarele in noi.

Ma gandeam in seara asta ca daca as face un top al lucrurilor la care sunt as, acestea ar fi: sensibilitatea, vointa, consecventa, pesimismul si rabdarea. Insa dintre toate, sensibilitatea excesiva e uneori, sau poate de cele mai multe ori, chinuitoare. Caci roade tot ce gaseste pe dinauntru. Si recunosc ca ma supar destul de usor, ca plang la fel de usor, ca suspin si ma framant mai mult decat poate ar trebui.

Astazi o batranica intr-un supermarket m-a intrebat cat costa un sapun si daca e bun; si dupa ce i-am ales unul destul de bun si la un pret rezonabil, m-a busit plansul amintindu-mi de bunica si de felul ei de a fi, iar glasul batranicii m-a linsat sufleteste. Dorul asta e un chin sufletesc cu care e groaznic de greu sa vietuiesti!

Tot astazi cred ca am mai incheiat un fel de prietenie cu niste fete tinere care mi-au fost si imi sunt tare dragi, si in timp ce oarecum ne luam ramas bun (un fel de) am constientizat un lucru: caci prin ele si alaturi de ele eu traiesc varsta lor. Ca toate povestile lor de 23-24 de ani le traiesc si eu astazi, e adevarat cu ceva ani intarziere, cu ceva experienta in plus si cu ceva mai multe riduri si incercari. Insa la fel. Aventurile lor, incercarile de a iesi la lumina dupa terminarea unei facultati, primele vacante pe cont propriu, povestile de seara la un pahar de ceva, toate secretele si discutiile dintre fete, cautarea sau grijile unui loc de munca, durerea pricinuita de o despartire sau toate neincrederile ce izvorasc din asta, placerea de a iesi la un suc cu fetele, de a face turism comercial, cate si mai cate, astazi am realizat ca le-am trait alaturi de ele. E adevarat ca la varsta mea si cu experientele mele. Insa nu mi-a fost teama sa recunosc ca asta m-a apropiat de ele. Nu-mi pare rau ca n-am trait lucrurile astea la vremea lor, cum nu-mi pare neaparat nici bine ca le traiesc acum.

Per ansamblu am inteles ca desi la varsta aceea eu am ars niste etape, n-a fost un proces ireversibil. Am trait in ultimii trei-patru ani acele lucruri care te desavarsesc ca si adolescent si te pregatesc pentru o maturitate mai mult sau mai putin prematura.
Acest an pe care l-am petrecut cu ele a fost unic in felul lui: caci m-au facut sa ma simt „de-a lor”, desi uneori am crezut ca vad in mine un fel de sora mai mare, sau poate un fel de mama cicalitoare. Imi amintesc ca le-am machiat sa mearga in club, ca le-am facut paste la cuptor, ca am citit si am vazut filme impreuna, ca stateam ore in sir de vorba si le povesteam din experimentele mele, ca am cantat in seara in Sf. Andrei intr-o carciuma din centrul Bucurestiului ca si cum eram la o seara karaoke, ca am ras de toate blind-date-urile le care le-am avut (una mai speciala ca alta), ca de fiecare data cand ne intalneam toate patru pe canapeaua din hol eram mai ceva ca fetele din „Sex and the city” si ca toate conversatiile noastre erau intru-totul asemanatoare, iar faptul ca suntem atat de diferite una de cealalta, cred ca ne-a adus si mai mult impreuna. Intr-un fel insa, cred ca am trait fiecare dilema a lor. Individual.

Mi-ar placea sa ramanem unite. La fel ca furnicile alea care stateau toate in jurul unui popcorn (a propos, dupa ce l-au terminat, s-au mutat la mine) si se gandesc cum sa faca din provizia asta „un scop comun”, la fel si noi am putea face din „povestea noastra” un target. Acelasi. For better and for worse!

Insa, indiferent ca veti fi in China, Anglia, Noua Guinee, Focsani, Timisoara sau in nu stiu ce cartier al Bucurestiului, sa stiti ca toate sunteti speciale, ca mi-as dori ca tot ceea ce ganditi si va doriti sa se indeplineasca, ca sunt extrem de multumita de acest an, cu tot ce a insemnat el pentru voi si pentru mine, ca am trait alaturi de voi fiecare bucurie si fiecare esec, ca am plans si am ras alaturi de voi, ca m-am framantat si v-am sfatuit cand am crezut si cum am crezut de cuviinta, ca m-am enervat si m-am calmat cu si alaturi de fiecare dintre voi si ca va iubesc!

Si mai ales sa nu uitati ca avem o gramada de lucruri pe care ne-am zis ca le vom face si poate ca nu e timpul pierdut sa incepem de maine, de luna viitoare…

M-am reapucat de citit. Pentru ca imi lipseste inspiratia pentru orice alta activitate mai mult sau mai putin casnica. Alternative n-am, asa ca nu mi-a mai ramas altceva de facut decat sa ma cufund in literatura. Am incercat tot felul de lucruri in ultima vreme, insa pentru ca nu am stare, nu se lipeste nimic de mine. Pot scrie si „nimeni”. Caci la capitolul „Din dragoste” numai Mircea Radu cred ca se pricepe…eu sunt doar un foarte bun spectator.

Descrie foarte frumos Jerome Clement in „Femeile si dragostea” ce e iubirea, cum o traiesti la fiecare varsta, cum o intelegi si cum te manifesti. M-a prins. Si m-a facut sa-mi amintesc si sa retraiesc, as spune destul de frecvent in ultimii ani, starea aceea de „obiect de admirat”.

Caci exact asa ma simt.

Ca un tablou intr-un muzeu, pe care multa lume il admira: pentru cromatica, pentru acuratete, pentru expresivitate, pentru transparenta, pentru maiestria cu care este surpins fiecare detaliu.

M-am saturat sa fiu doar o imagine pe care sa o admiri. Imi doresc ca cineva sa indrazneasca sa ia pictura de pe perete si sa o duca acasa. Intr-un spatiu in care sa simta caldura sufleteasca. Intr-un loc in care cineva sa faca mai mult decat sa o priveasca.

M-a privit destul de atent un trecator acum ceva vreme si pentru o clipa am crezut ca-si doreste sa ma aiba aproape. Dar m-am inselat. Pentru el, ca si pentru toti ceilalti privitori, trebuie sa fiu un tablou. Pe care sa vii sa-l vezi din cand in cand, sa zabovesti o clipa in fata lui, caci de fiecare data lumina se reflecta altfel si culorile par mai calde sau mai reci, sa-i zambesti ca si cum ii cunosti taina si sa pleci.

Nimeni nu stie ca noaptea, la muzeu, luminile se sting.

Au trecut doi ani de cand nu-ti mai vad chipul decat in vis, de cand doar ochii mintii si toate amintirile pe care le pastrez in suflet imi spun povestea ta, a mea si a ta, caci o parte din povestea mea este scrisa de tine!
De fiecare data cand vad cate o fotografie intr-un ziar cu o bunicuta care iti seamana, imi vine sa plang instantaneu si crede-ma ca nu te mint si tu stii ca nu e asa, pentru ca ma cunosti! De fiecare data cand vad o femeie care imi aminteste de tine, imi frang mainile si ma gandesc si ma intreb “de ce oare?” si mai ales “de ce atunci?”

Pentru mine timpul n-a pus nicio bariera, n-a uitat nimic, n-a schimbat nimic.

Sa stii ca m-am mutat la Bucuresti de ceva vreme si asa cum nu mi-am dorit niciodata a trebuit sa-mi las casa si sa incerc sa nu privesc in urma. Asta nu pot si nici n-am sa pot niciodata! Insa am adus cu mine poza cu tine, pentru ca tu ma insotesti pretutindeni si stiu ca de acolo de unde esti, ai in permanenta grija de mine.

Aseara am iesit sa iau putin aer si in drumul meu spre casa am intrat intr-o biserica ce inca mai era deschisa la ora aceea. Eram numai eu, femeia de la lumanari si un baiat care stergea Icoana Maicii Domnului. M-am simtit bine… Nu stiu de ce insa uneori uit ca tu nu mai esti aici si uit sa nu ma mai rog pentru sanatate, ci pentru linistea ta in lumea de acolo…Uit, insa asta se intampla pentru ca esti vie in mintea si in sufletul meu.

Azi am citit intr-un ziar cum ca sinistratii de dupa potopul de anul asta nu si-au primit inca banii din ajutoare, pentru ca unele autoritatii nu stiu unde sa ii duca. Si acolo, chiar langa acel articol este poza unei bunicute care asteapta, care priveste descumpanita cum habar n-avem sa ne comportam cu ai nostri, cum nu ne pasa de semenii nostri, cum suntem incapabili de multe. Ochii ei imi amintesc de tine. Am inceput sa plang.

N-o sa te uit niciodata! Doar ca imi lipsesti si asta e greu, e cumplit de greu. As vrea sa-mi spui cum sa trec peste toate nebuniile astea care mi se intampla acum, peste toata tristetea si agonia, peste toate neajunsurile si neincrederea. Stiu…ai sa-mi spui ca ajutorul meu e doar de la Dumnezeu si toate se vor aseza, atata vreme cat cred in el si ma rog lui!

Sa-ti fie bine acolo unde esti….

Astazi este 8 Martie! Pentru mine ziua asta intotdeauna a insemnat ziua Mamei! Pentru ca imi aminteste ca de cand eram la gradinita pregateam cate un cadouas, sau trebuia sa invat cate o poezioara, sau sa recit ceva frumos. Dintre toate poeziile pe care le-am invatat si le-am recitat pana acum mamei, cel mai mult mi-a placut cea a lui Nicolae Labis, si acum cand scriu, mi-am amintit-o! Cred ca e pentru prima data cand realizez si de ce imi place, insa asta n-am sa va pot spune niciodata! Dar, cititi-o…

N-am mai trecut de mult prin sat şi-mi spune
Un om ce de pe-acasă a venit
Cum c-a-nflorit la noi mălinul
Şi c-ai albit, mămucă, ai albit.

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă.
Eu nu ştiu cum să cred atâtea veşti,
Când din scrisori eu văd precum matale
Din zi în zi mereu întinereşti.

In general eu sunt o fire creativa, asa ca si dupa ce am terminat scolile am creat cate ceva pentru ziua mamei, in spiritul in care am fost crescuta. Si azi mama are undeva in biblioteca o felicitare pe care i-am daruit-o si in care i-am scris cateva randuri calde…

Eu nu i-am spus mamei mele prea des “te iubesc” si nu stiu daca asta este un lucru care poate sau nu a fi trecut cu vederea, mai ales pentru ca eu simt si traiesc sentimentul asta la o intensitate aparte. Poate nici n-am stiut sa-i arat sau sa o fac sa inteleaga. Poate ca nici darurile mele mici n-au dovedit asta. Poate eu nu stiu sa-mi arat dragostea pentru mama…
Acum, cand scriu asta, ma intreb daca toate lucrurile astea nu mi se vor intoarce si cumva, am un tremur in suflet. Cumva. Pentru ca eu cred ca dragostea de si pentru mama nu poate fi inlocuita cu nimic! Daca nu o ai, daca nu o simti, nimic nu poate sa acopere acest mare gol! Nicio alta iubire, oricat de mare si oricat de puternica nu poate sa suplineasca dragostea de mama!

Mama e numai una. Orice alta persoana care incearca sa joace acest rol, e de la inceput in pierdere. Insa cine poate indeplini acest rol fara sa incerce o secunda a lua locul unei mame, se poate numi un inger. Eu am inteles in viata asta ca poti trai fara multe: poti trai fara sa ai un loc al tau, poti trai fara sa ai un job (chiar daca asta te nimiceste, te chinuie), poti trai fara sa ai un om in viata ta (si asta e un sentiment greu digerabil, dar ca orice obisnuinta, poti sa supravietuiesti, nu stiu daca poti sa traiesti o viata si sa mori cu el), poti trai fara multe lucruri materiale, insa nu poti trai fara a simti ceva din dragostea unei mame.

Nu stiu ce sa-i urez mamei mele azi, de ziua ei. Decat ca as vrea sa o tina Dumnezeu cat mai mult! Sa nu stiu si sa nu aflu ce inseamna sa traiesc fara! As vrea insa si cred ca asta e una dintre cele mai mari dorinte ale mele : sa se bucure de mine asa cum sunt, cu bune si cu rele. Sa nu ceara mai mult, pentru ca nu pot fi altcineva! Pot face multe: pot muta muntii, pot face din rauri oceane, insa eu nu ma pot schimba! Si nu cred ca as vrea, pentru ca eu am o menire in lumea asta si as vrea sa o duc pana la capat!

Mi-as dori sa ma inteleaga si sa vada lucrurile prin ochii mei de copil (caci copil voi fi pana la moarte pentru ea), sa descopere viata asa cum o vad si o traiesc eu, sa cunoasca bucuriile si tristetile asa cum le simt eu. Poate ca ea le simte mai puternic, poate ca durerile mele sunt mai crunte pentru ea si eu nu stiu si nu inteleg. Insa inteleg ca nu vreau sa se sfarseasca pentru mine! Datorita ei si lui Dumnezeu exist! Si am luptat sa traiesc de la 7 luni (vreau sa ii spun femeii care mi-a amintit toate lucrurile astea, ca datorita ei azi simt o raza de soare in mine si ii multumesc atat cat nu pot scrie in cuvinte) si nu ma voi opri acum, chiar daca simt ca am obosit! Nu voi renunta niciodata si vreau sa vina ziua, oricat de tarziu va fi asta, cand voi simti aprecierea ei! E tot ce vreau!

La multi ani, mama si nu uita ca in felul meu pe care n-ai sa-l intelegi niciodata, eu te iubesc! Si n-o spun prea des si nici nu cred ca voi putea schimba asta la mine! Insa, daca m-ai privi mai atent, ai sti ca ochii mei spun mai mult decat milioane de cuvinte!