Mi-am luat o mare pauza in ultima vreme.  De la multe. Printre care si de la scris. Si nu pentru ca nu as mai fi avut ce spune, ci pentru ca situatiile au fost atat de aprige, de tulburatoare, incat au ravasit totul in mine: de la ganduri pana la fapte, actiuni, instincte, placeri, ziceri si mai ales taceri. Mi-a luat ceva sa ma reintegrez in spatiul de zbor si cum stiu ca fiecare limita mi-am impus-o tocmai pentru a o depasi, acum stiu ca sunt la urmatorul nivel: daca pana acum mare pare din scrieri erau puse pe hartie in aeroport sau in mari pauze de gandire, acum se scriu in zbor. Si nu in orice fel de zbor, ci intr-unul cu mult prea multe turbulente pe minut. Face-se voia ta, Doamne!

Intre un rasarit si un apus veritabil intre doua intretaieri ale unor ore mai mult sau mai putin europene, vestice, estice, dar clar indepartate, m-am aflat intr-un periplu prin viata. Calatoriile, oamenii, culturile sunt pasiunile mele, acelea pentru care aloc destul de putin timp pentru investitia mea emotionala, culturala, spirituala, insa destul de mult timp pentru investitia muncitoreasca. Ambele sunt menite sa aduca un plus, un mare plus, insa doar atunci cand sunt facute echilibrat, destept si nu pe genunchi, in fuga, asa cum practic mi se intampla mai des decat ma spal pe fata.

M-am aflat zilele trecute in capitala Spaniei, intr-o semi-mini-vacanta si o alta mini-cunoastere a muncii. Frumos. Dincolo de o vreme capricioasa, am cazut la invoiala cu sufletul, care avea nevoie de o improspatare a sinelui, sa mai roadem ceva din cultura lumii, sa o mai ingeram atat cat ne permit timpul, neuronii si slabiciunile vietii. Ne-am limitat la a investiga doua marii vestigii ale lumii, ne-am imbrobodit intr-o cultura magnifica, erudita si una limitativa, pamanteana, dar extrem de mediatizata.

Am ales Muzeul Prado si stadionul Santiago Bernabeu, caci sunt cele mai impresionante edificii pe care Madridul le pune la dispozitia turistilor. Este foarte adevarat ca asa cum viata bate filmul, fotbalul bate arta – si o bate la fundul gol si rau de tot – ca altfel nu as explica de ce un bilet de intrare la muzeu e vizibil mai ieftin decat cel de intrare pe stadion. Dar ambele variante merita. Nu m-am Laudat vreodata ca as fi genul arta pura, genul acuarela sau album cu cei mai mari cunoscuti, recunoscuti sau necunoscuti pictori sau sculptori ai lumii. Nici pe departe. Cu exceptia catorva opera de arta celebre, pe care fie le-am vazut in filme, jurnale, carti sau alte emisiuni mai mult sau mai putin culturale, nu pot declara nici pe departe ca stiu cu ce se mananca aceasta arta. Insa simt frumosul, nu neaparat acel frumos despre care scriu criticii de arta, ci acel frumos pe care ochiul meu, mintea mea, sufletul meu il distinge si pe care se muleaza, de parca ar fi boabele dintr-o pastaie. Acel frumos s-a chemat in multe feluri in acest muzeu, de la Ingres, laTizianola,  Velazquez, Rembrandt, Rubens si era un frumos pe care eu l-am identificat, un frumos pe care eu l-am inteles cu puterea mea de patrundere, intelegere si asimilare. Am inteles ca nu conteaza cat de celebru esti pentru omenire, daca atunci cand stai pe o banca in fata unei opere nu simti cum ceva se cutremura in tine, ci poate doar o stare de maturitate si saturatie a simturilor, ca si cum ai incuviinta ca ai vazut in sfarsit ceea ce lumea cunoscatorilor pune in pagini lucioase in mare albume mai scumpe decat o biblioteca intreaga. Pentru mine nu a contat atat de mult celebritatea, cat ceea ce a implantat in mine un tablou, mesajul care a zguduit, care a ravasit, care a smuls poate un zambet trist. Nu contest ca mi-am dorit sa vad un Rafael, un Goya, daca nu pentru proba timpului care arata ca lucrurile de calitate sunt incontestabil o avere nedeteriorata, cat si pentru investitia emotionala, aceea care spune ca oricate perechi de Laboutin as avea si oricate rochii Channel, MaxMara sau Prada, as ramane o pur-fashionista seaca, dar cu o valoare indoielnica daca nu as cunoaste cate ceva din marile valori ale lumii. Si cand zic  “lumii” nu ma refer la ceea ce exista azi in noi si printre noi, ci la acea lume care a nascut, a creat, a conturat ceva atat de impresionant, incat tot ce poti face este sa aduni la un loc, ca intr-un sanctuar tot ceea ce oamenii – atat de necunoscuti la vremea lor – au creat in sute de vieti povesti ale altor sute, zeci sau poate mii de ani, povesti despre care azi citim in carti sau poate pe micile ecrane. Povesti care sunt descrise intr-o singura panza, cu atata profunzime incat ai avea nevoie de un timp infinit pentru a o spune lumii asa cum poate doar el, cel care a nascut-o, a putut-o face.

Asa ca daca e adevarat ca 8 martie e ziua femeii – si nu doar a mamei – atunci mi-am facut un cadou pe care pot sa il port o vesnicie. Oriunde. Oricand. Oricum. Oricat.

Iar daca 9 Martie este ziua celor 40 de sfinti si cumva in traducere populara, a celor 40 de pahare – a se citi cumva, printre randuri, pe cant, ziua barbatului – atunci pot zice ca mi-am facut cadou ceva pur barbatesc: un tur de Santiago Bernabeu, la interior si exterior, pe un vant la fel de capricios, dar dupa un meci de liga, care inca lasase in aer miros de victorie, de fani indraciti, de urlet de bucurie sau de tristete. Categoric am castigat la fel de mult cat in ziua precedenta, desi, e adevarat, pur economic, intr-o lume in care FIFA, UEFA se cumpara si se vand cu bani multi, acest edificiu zice multe despre cum sa faci bani repede dar si despre cum mentii un nume. Iar daca in Prado banii, faima atarnau pe pereti, aici duhneau in gazon, in scaunele de plastic albastre, in cupele inchise in dulapuri de sticla, in nume celebre precum Ronaldo, Zidane, Figo.

Poate ca e vadit gresita comparatia, dar pana la urma in asta consta prezentul si trecutul laolalta: a admira o pictura de la 1500, pe o panza de 5 pe 5,  pentru care nu doar ca ai nevoie sa faci doi pasi inapoi, ci sa te asezi linistit pe o banca incercand sa pastrunzi un inteles pe care poate doar el, acel Pictor, l-a avut atunci, dar in aceeasi masura de a supravietui acestei lumi pur comerciale, pamantene, mult mai putin culta, insa mult mai matematica.

Un inteles pe care fiecare il vede cu ochii mintii si pe care il digera prin nivelul de cultura ce i-a fost transmis sau la care a reusit sa ajunga. Recunosc ca eu sunt mai mult genul stadion, judecand dupa nivelul la care am ajuns, fizic, analitic, desi sufleteste, in orice moment al vietii mele as vrea sa ma cred genul arta – indifferent cum se poate descrie aceasta arta. Dar am avut rabdare si placere sa descind in aproape toate acele incaperi in care mirosul de istorie, arta si celebritate s-a imbibat in toti peretii; aceeasi rabdare pe care am avut-o in a simti mirosul infrangerii, a victoriei, a transpiratiei, a injuraturilor infrigurate si a lozincilor cu un puternic mesaj emotional.

Victorie pe toate planurile! Sunt culta, pozata cu Zidane, dar mai ales si mai presus de toate am desavarsit o scriere intr-un zbor care semana mai degraba cu o furtuna in desert.

Ce nu am scris aici, dar sigur nu se poate trece cu vederea este povestea oamenilor din jurul meu: de la aceia pe care ii cunosc pret de 10 minute, pana la cei cu care m-am invatat sa mananc, sa ma plimb, sa ii citesc si sa ii miros. Nu chiar ca pe un parfum in editie limitata, dar categoric ca pe un adevarat si unic artist in devenire. Despre asta trebuie scris in toate zborurile din jurul lumii si cred ca tot nu s-ar epuiza un subiect. Dar, despre ei, din perspectiva spaniola…pot spune doar atat: Ole!