Domnului Eric-Emmanuel Schmitt, cu deferenta si respect

Stimate domnule Eric-Emmanuel Schmitt,

Am ales sa va scriu aceasta scrisoare, pentru ca astazi, dupa mult zbucium si preaplin sufletesc – de care sunt convinsa si constienta ca voi mai avea parte mult prea multa vreme de acum inainte – am avut intr-adevar o revelatie. In sufletul meu de om de litere, nu de om literar, caci ar fi prea mult spus, am avut intotdeauna convingerea ca sunt scrieri menite sa te puna cu botul pe labe si sa ajungi sa-ti calibrezi toata existenta, toata multumirea, dar mai ales nemultumirea vietii, asa cum niciun alt fapt de viata nu o poate face. Sunt atatia, daca ma intrebati pe mine, mult prea multi oameni in lumea asta care citesc self-help-uri crezand si constientizand in lumea lor minunea pe care astfel de “literatura” o aduce in viata lor. Judec asta dupa numarul vanzarilor si a sutelor de noi literaturi de gen care apar de la o zi la alta. N-am nimic cu oamenii aia, doar ca eu nu prea stiu sa citesc carti care-mi spun ca sa nu ma uit inapoi, ca de-acolo vin; doar inainte, ca acolo ma indrept.

Eu pur si simplu nu sunt asa. Asta nu inseamna nici ca sunt diferita in multe feluri de umanitate, in genere. N-are absolut nicio importanta ce gandesc, cum gandesc, la ce intensitate, cat imi e IQ-ul; conteaza cu adevarat doar cum traiesc. Si cu asta nu ma mandresc asa tare. Caci traiesc mic, mereu cu piciorul pe acceleratie, mereu cu gandul la oameni – mai apropiati sau mai indepartati – pe care as putea sa-I ajut, sa-I fericesc, sa-I multumesc sau pur si simplu sa cred in mintea mea de om mic, ca pot trai cumva in viata lor, macar pentru o clipa. Ca le pot lumina gandurile, ca ii pot face dependenti de afectiunea mea, de cuvintele mele –  care nu neaparat sunt intotdeauna blajine, ci chiar taioase si murdare de mult prea multe ori –, ca pot sa le luminez fetele cu zambetul meu sugubat, ca pot sa le deschid mintile atunci cand nimeni altcineva nu poate. Nimic din toate astea nu pot face si pentru mine. Nu stiu daca sunt o handicapata sau doar preocupata de tot ce inseamna “jur-imprejur” insa cand vine vorba de mine sunt o inculta, o salbatica, o suferinda si o plangacioasa. Si pana acum lumea mea nu-mi parea atat de apasatoare cum mi s-a parut astazi, domnule Schmitt, dupa ce v-am citit scrierea “Oscar si Tanti Roz”.

M-am indragostit de felul dvs de a povesti inca de la “Cea mai frumoasa carte din lume si alte povestiri” de aceea am ales sa merg inainte cu lecturatul scrierilor dvs. Insa ceea ce am citit azi mi-a pus capac la tot. La viata. La minte. La suflet. La cuvinte. Domnule Schmitt, ati facut un om sa invie! Asa cum n-au reusit oameni, amintiri, intamplari, trairi! La varsta mea ar trebui sa am un fel de maturitate si intelepciune, insa, asa cum am zis AM, insa doar in ceea ce priveste lumea din exterior; lumea mea interioara e o inculta, o dezradacinata, o umbra!

Am stiut ca trebuie sa existe undeva in lumea asta o carte ca aceasta! Imi pare rau ca mi-a luat atata vreme sa o descopar, insa imi pare bine ca am facut-o! Chiar daca acum e cu mult peste timpul in care mi-as fi dorit sa fiu treaza si cu ochii deschisi spre multe simturi.

Cu voia dvs o sa las aici un paragraf care poate sa-I determine si pe altii sa ia aceasta carte in mana:

“Am incercat sa le explic parintilor mei ce-I viata, un cadou foarte tare. La inceput, supraestimam cadould asta: credem c-am primit viata vesnica. Dupa aceea il subestimam, ni se pare urat, prea scurt, mai c-am fi gata sa-l aruncam. In sfarsit, ne dam seama ca de fapt n-am primit-o cadou, ci doar cu imprumut. Si-atunci incercam s-o meritam. Eu, care am o suta de ani, stiu despre ce vorbesc. Cu cat imbatranesti, cu atat trebuie sa dai dovada de bun-gust ca sa apreciezi viata. Trebuie sa devii un rafinat, un artist. La zece sau la douazeci de ani, orice prost poate sa se bucure de viata, dar la o suta, cand nu mai poti sa te misti, trebuie sa-ti pui la contributie inteligenta.”

Emotia e prea mare domnule Schmitt, ma simt de parca as fi castigat un Nobel si nu unul pentru scrieri, nici pentru viata, ci unul al unei reusite nascute din nimic! Sau din preaplin sufletesc. Cred ca nu intamplator lectura asta a venit in viata mea azi.

Ieri, sa fi venit as fi fost un om pierdut. Pe drumul dinspre nicaieri spre niciunde am intalnit zeci de copii cu brate de flori, imbracati cat mai cochet, pieptanati si spilcuiti, care se indreptau impreuna cu mamici, tatici, bunici sau alte rubedenii catre festivitatea de incheiere a anului scolar. Pentru ei inseamna vacanta, acea vacanta atat de asteptata de catre unii, cand au voie in sfarsit sa-si juleasca genunchii pe ulite, cand au voie in sfarsit sa stea atarnati prin copaci dupa cirese, sau prin balti la scaldat, fara chinul temelor sau al notelor. Mi-am amintit si eu de vremea aceea, sunt peste doua decenii de atunci, insa am simtit acut sentimental acela pe care l-am ingrapat de mult, al eliberarii, al innoirii intr-o vara linistita, in care ma trezeam cand vroiam, mancam compot de visine, fructe din pomi, alergam cat vroiam, cat sa-mi sparg si capul daca e cazul, jucam toate nenorocirile de jocuri in fata portii si stateam pana seara tarziu, cand venea bunica sa ma ia la culcare. Ieri am simtit ca un junghi in suflet dorul de ea, asa ca am fost sa o vad. Dar nu era acasa, asa cum nu e de aproape sapte ani! Asa ca i-am aprins lumanari pe mormantul ala in care pamantul se surpa de la an la an. N-am gasit flori in drumul meu si pentru asta m-am simtit vinovata; insa mi-am gasit o parte din suflet in drumul acesta si asta a contat mai mult.

Daca as fi citit ieri cartea dvs cred ca as fi plans cu sughituri, insa nici azi nu e departe. E mai bine asa: ieri cu suferinta ei, azi cu trairea ei. V-as imbratisa domnule Schmitt pentru aceasta emotie pe care ati adus-o in viata mea, macar in gand, azi. Iar daca vreodata in viata as avea ocazia, as aprecia de o mie de ori mai mult totul.

Azi am treizeci si patru de ani; in curand treizeci si cinci. Si as vrea sa am timp si sa traiesc pe indelete pana la 110. Insa frumos, curat, cu talc dar sofisticat si destept.

Sa nu vreau sa spun vreodata “e mult”…

Anunțuri

Lumea trairilor nespuse

vintage-bicycle-table-clock-png

Lumea asta s-a dedat la dor in ultima vreme; scrierile tipa de dor, oamenii din departari isi frang dorul, fiecare vietate isi urla dorul si durerea.

Insa daca “doru-mi e roman; dorintele-mi sunt internationale “(T. Musatescu)

Ce e dorul? Un sentiment nenorocit despre care tot caut sa citesc, sa invat, sa descopar. Atatea critici, atatea scrieri despre o mie de alte sentimente si atat de putine despre dor. Oare lumea nu mai traieste asa un sentiment sau nu stie sa-l descrie?

Dorul asta nu te face un om intreg; te face un om ciung, cu tot felul de sentimente si trairi amputate. Nu stii sa le traiesti, nu poti sa le traiesti. Singuratatea naste cele mai urate doruri, caci tot ce e mai frumos in om se urateste, tot binele sufletesc se sterge si se estompeaza, toata caldura se inmoaie si se ingusteaza in sentimente abrupte, perfide, stranii. Dorul te face om si te aduce mai aproape de ceea ce iubesti, de ceea ce doresti, chiar daca numai in chipul pe care tu il intelegi, pe care numai tu il vezi. Dorul ne umanizeaza, asa cum singuratea dezumanizeaza.

Dorul vine la pachet cu durerea; caci in definitiv nu ai langa tine ceea ce iubesti, ceea ce doresti cu toate celulele si cu toate moleculele din tine. E o minciuna pana la urma, insa e una dintre putinele minciuni acceptate de orice suflet; cu cat este mai chinuit, mai zdruncinat, mai inchistat, cu atat minciuna capata o forma cat mai umana, cat mai reala. Toti mintim, in definitiv. Insa doar unii dintre noi dau forma minciunii si o accepta ca pe un dar sufletesc, care in lumea din ce in ce mai arida de sentimente, din ce in ce mai schioapa de iubire, se cheama DOR.

Dorul n-are lume, n-are ora, n-are timp, n-are spatiu: pe toate si le fabrica in atelierele proprii. Oricat ai incerca sa prevezi cand se va napusti asupra ta, n-ai sa reusesti. Oricat ai vrea sa te aperi de furtuna pe care o va starni in tine, nu vei putea. E imprevizil. Si ai sa ajungi un cadavru mergator, stors din toate incheieturile de imaginea aceea pe care o visezi in toate noptile, pe care o proiectezi pe toate ferestrele si toate hublourile, imaginea aceea pe care daca ai putea ai atarna-o deasupra capului, sa-zi fie pavaza de vreme rea.

Suntem prea mici, prea neinstruiti in tainele dorului si orice semn pe care il credem o lumina salvatoare in viata noastra se ridica la rang regesc. Un mesaj, un telefon, un gand, o tresarire iau locul celor mai devoratoare trairi. Caci suntem oameni…

Mi-e dor de tine.

Asa cum esti tu  incomplet,  complex si totusi de nedescifrat.

Serendipity

Serendipity-Happens

Atunci cand ne pierdem universul fericirii, cu anevoie mai gasim pamantul de unde am plecat. Si ne invartim in cerc si ratacim pe tot felul de poteci mai mult sau mai putin cunoscute, alunecam in sant si ne ridicam, sperand ca pe celalalt mal este ceea ce ne trebuie, ceea ce ne-ar ferici, cumva. Si piedem timp. Confectionam iluzii din nimic si le dam aripi, judecand ca ele ne vor aduce mai aproape de scopul nostru. Traim marunt si la limita de jos; tipam in gura mare ca n-avem ce ne dorim si ne afundam in iluzii si in amintiri sperand ca de acolo ne vin resursele si raspunsurile. Si ne impiedicam de tot. Ne rasucim cutitul in rana singuri. Si rana se adanceste. Insa raspunsurile intarzie sa apara.

Cum de ne pune viata asta la incercare pe unii? De ce ne da totul, ca intr-o secunda sa ne ia totul? Cum sa mai ajungi sa crezi in ceva, daca stii ca maine vei avea poate doar jumatate din ceea ce ai astazi?

Iubirea asta e un ticalos hoinar care se satura de trup inainte de suflet si de suflet inainte de trup. Ne amageste, de azi ajungem sa credem ca lumea ne apartine, iar maine va fi deja mult prea efemer, mult prea himeric, mult prea ambiguu. Insa ca sa ajungi la maine, trebuie sa treci de azi. Suntem oameni. Oricat de deschisi sau de limitati am fi, timpul si viata ne arunca in ambele tabere, din cand in cand. Sa nu stim niciodata pe ce sa fim stapani, sa nu stim niciodata cui apartinem.

Lovim cu pumnul in masa ca vrem o schimbare si daca ea intarzie sa apara, lovim si liberul arbitru si universul, caci simtim ca nu avem pe nimeni alaturi. Ne zbatem in mocirla in care ne afundam singuri, tipam sa ne auda o omenire intreaga cum nu avem, insa nu ne-am dezlipi o secunda de toate gandurile ce ne afunda si mai mult in groapa. Acea groapa pe care ne-o sapam singuri. Niciodata ceea ce avem nu e bun, niciodata ceea ce traim nu ne multumeste. N-avem resurse, n-avem sustinere, n-avem curaj sau n-avem minte. Insa avem vocatie. Pentru orice.

Sometimes we need to lose our way to find our way (Robin Sharma)

Si atunci apare si capatul, apare si lumina. Alea de nu le-am vazut niciodata, caci am stat prea mult in umbra noastra. Si dintr-o data stim raspunsul la toate intrebarile rostite sau nerostite. Gasim solutii si confectionam solutii. Ne gasim timp pentru orice lucru pentru care nu am avut niciodata timp. Aflam ca totul se poate, chiar si atunci cand am crezut ca mai jos de atat nu puteam cobori.

Insa despre asta e povestea, despre asta e viata. Sa nu stii de unde pornesti, ca sa poti afla unde poti ajunge. Sa nu vezi drumul, dar sa vezi cararea. Sa cazi ca sa te poti ridica. Sa crezi mult ca sa poti face mult. Sa-ti confectionezi aripi pentru un vis mai mare, insa nu-ti taia niciodata parghiile care te-au ajutat sa-ti implinesti un vis mic.

Cand drumurile par nesfarsite si arsita pare sa te doboare, nu uita sa te odihnesti. Reusitele nu li se vor arata niciodata oamenilor sfarsiti, ci doar celor care stiu sa-si dozeze efortul, celor care au inteles deja ca orice drum e o cale de acces. Ca te va duce sau nu la destinatia dorita, e prea putin important. Caci  toti ne izbim de altii in drumul nostru, uitam ce ne-am dorit, mai stam la o cafea, ne mai impovaram cu durerile si visele altora si uitam sa ne reluam calatoria in directia dorita. Ne mai abatem pentru  un popas, pentru a incerca o ruta ocolitoare si deviem cu totul de la vis. El va ramane acolo si il vom simti mai profund, mai pierdut, mai indepartat, dupa ce vom fi realizat ca ocolisurile nu sunt niciodata benefice. Sa ai puterea sa crezi in visul tau si sa nu te dai doborat, e o arta. La fel ca aceea de a nu mai spune niciodata, niciodata. Fa ceea ce trebuie sa faci, nu ceea ce crezi ca-ti va usura drumul! “Traieste si descult aceasta viata, dar…niciodata in genunchi”.

Nu e nimic gresit sa crezi in miracole, insa „daca nu stii in ce port vrei să ajungi, nici un vant nu este favorabil.”(Seneca)

Cunosc oamenii care au reusit; cunosc oameni care au reusit mai repede si oamenii care au reusit mai greu. Drumul a fost acelasi pentru toti; doar alegerile de a-l urma au fost diferite. E parte din viata.

Am ales sa plec fara arme la atac; insa am o desaga plina de munitii.

Iar de nu voi reusi sa-mi gasesc calea, macar voi face cativa vanatori fericiti si cat mai aproape de prada lor.

La multi ani, domnule Moshe!

IMG_0408

Ziua de astazi nu este despre mine; sau mai degraba este despre mine si despre trecut. Insa un trecut care nu a ramas niciodata trecut, daca e sa-l vad prin ochii zilei de astazi. Iar daca e o poezie, e o poezie cu rima si ritm, chiar daca e de neinteles chiar si pentru unii poeti.

Astazi sunt 5 ani de cand mi-am implinit primul vis: acela de a scrie. Insa nu oricum si nu pentru oricine. Si uite asta mi-am infrant una dintre marile mele temeri: singuratatea si asta pentru ca “Un om care scrie nu e niciodata singur.” (Paul Valery)

Astazi, dupa cinci ani, am sarbatorit omul caruia I s-a dedicat acea sciere: nu cu fastul pe care mi l-am dorit si imaginat eu cu multi ani in urma, insa cu oamenii care au stiut ca imaginatia poate fi batuta cu mult la fund de catre realitate. In lumina zilei de astazi, toti am parut schimbati, toti am parut trecuti, insa spre suprinderea noastra un singur lucru a ramas neatins: timpul. Pentru prima data in multi ani am simtit ca timpul nu ne-a jucat feste, asa cum de multe ori oamenii o fac. Ca nu ne-a parasit si ca nu ne-a uitat, ba dimpotriva ne-a dus la un nivel nebanuit chiar de catre noi insine.

Ne-au ramas amintirile si ne-au ramas oamenii, pe care oricat i-ar fi erodat grijile, schimbarile, bucuriile sau mai ales tristetile, i-am regasit cu fervoarea de acum aproape un deceniu. Si asta a insemnat mai mult decat o mie de cuvinte!

Daca eu nu stiu cum sa definesc fericirea, azi am gasit cateva parghii care sa ma ajute: am aflat ca bucuria si lacrimile de fericire din ochii unui om aduc nebanuite trairi. Am aflat ca o imbratisare face mai mult decat o mie de cuvinte! Am aflat ca o intalnire de un ceas face cat un deceniu, atunci cand e traita la intensitate maxima! Ori timpul de calitate este acela pe care il cautam cu totii si pentru care am da averi! Am aflat ca oamenii se schimba in timp, insa timpul si frumusetea momentului nu se schimba niciodata!

N-om fi atarnat noi bannere de 10 X 10 pe nicio cladire, insa am scos la iveala mesh-ul acela de 100 X 100 pe care inca il purtam cu mare placere in suflet si pe care scrie si azi, ca si atunci prea multi ani sa ii mai numaram : La multi ani domnule Moshe! Sa ne traiti! Sa nu uitati ca oricat am imbatrani, amintirile nu ni le va lua nimeni niciodata! Si ne bucuram sa putem sa le rememoram cu placerea cu care o faceam si acum 5 ani!

Teius e un oras mic, nu va recomand sa-l vedeti!

Insa va recomand sa vedeti ce am devenit noi, cu totii, in timp si cum am ajuns sa vedem si sa traim viata! Pentru tortul zilei, pe care n-am arborat niciun steag, s-a scris inca o fila de istorie! Pe care speram ca si peste alti cinci, zece sau Dumnezeu stie cati ani ne mai ofera, sa o vedem si sa ne bucuram ca azi, 11 iunie 2015, am trait-o asa cum numai oamenii de calitate o fac!

Mazal Tov!

Astazi, pentru prima data aici, imaginea veti fi dumneavoastra! Alaturi de noi!

Ecoul fericirii. In mine

shutterstock_149643362_590

In ultima vreme am uitat sa caut fericirea. Nu stiu ce scuza am avut pana acum, pentru ca am tot amanat momentul cautarii adevarate. Tot timpul au existat o sumedenie de alte prioritati, fiecare considerata un „must” pentru acel moment si uite asa, de fiecare data, am lasat fericirea la coada. Insa de atata dat la o parte, am si uitat unde se afla; si acum, cand m-am decis in sfarsit sa o caut, nu mi-a mai fost dat sa o gasesc. Mi-am zis ca probabil s-a saturat sa nu fie niciodata pe primul loc, desi eu ma plang necontenit ca nu sunt fericita si ca nu stiu cum sa fac sa imi gasesc rostul. Si m-a parasit.

Zilele trecute m-am reintalnit online cu un prieten cu care nu am mai vorbit de prea multa vreme, care mi-a spus:

“Roxana, stii de cat de putine lucruri avem nevoie pentru a fi fericiti? Eu am facut o ureteroscopie si pot in sfarsit sa merg la toaleta, fara sa am dureri sau sa ma tin de pereti.”

O buna prietena de a mea este fericita cand confectioneaza costume de patinaj pentru copii, cand creeaza cate un colier statement. Daca aceste produse sunt apreciate de catre destinatarii lor, ea este de zeci ori mai fericita. Sau daca fiica-sa reuseste cate un dublu axel, este in culmea fericirii. Un om foarte drag mie imi spunea odata ca simplul fapt ca se trezeste si ca poate vedea lumina zilei inseamna fericire. Un coleg de birou, care s-a relocat impreuna cu sotia si copiii in Australia mi-a zis acum doua zile cand ne-am luat la revedere ca pentru el ultimul drum pe care l-a facut la Targu Mures a insemnat fericire: ca a ascultat muzica la maxim, a condus dupa bunul lui plac, nu a raspuns la niciun telefon si s-a gandit la toate ale lui. Inainte sa plece mi-a zis “Roxana, cauta-ti fericirea in lucruri mici, cele mari poate vin mai greu, asta daca vin. Insa lucrurile mici le vei simti altfel, caci ele pot face parte din viata ta in fiecare zi”.

Acum stau si ma intreb cum de au ajuns toti oamenii astia la asa intelepciuni: oare pentru ca trebuie sa faca schimbari radicale in viata lor si acum reusesc sa vada toate lucrurile pe langa care au trecut in tot timpul cand au fost aici? Sau pentru ca viata lor depindea de o schimbare si acum ca s-a realizat pot vedea si partea cealalta a paharului?

Mi-a placut raspunsul lui Voltaire la afirmatia “life is hard”. “Compared to what? “

Fericirea nu are un nume, insa poata tot felul de nume: de la cel al copiilor, al sotilor/sotiilor, parintilor, pana la numele unui joc, al unei activitati sau cel mai simplu, numele vietii.

M-a sfatuit un intelept sa descriu fericirea prin ochii mei si nu sa astept sa-I dau conotatii prea mari. Sa nu mai am standarde de neatins, caci va ajunge imposibil de definit, in orice fel de termeni as incerca sa o fac. Pai atunci cum mai e valabila axioma conform careia cu cat vei lupta mai mult pentru o cauza, cu atat multumirea va fi mai mare? Sau aceea care spune ca lucrurile bune cer timp?

Cu ce sa incep atunci?

E oare fericire aceea cand vad un om bucurandu-se ca a primit un cadou nesperat? E oare fericire aceea cand vad ca scrierile mele sunt citite si mai ales comentate? E oare fericire atunci cand vad cate un loc la care am visat indelung? E oare fericire atunci Pepsi vine si se aseaza pe perna langa mine si ma priveste cu mutrita lui de santajist emotional? E oare fericire atunci cand imi iese vreun proiect la serviciu? Sau cand probez o rochie marimea 34 si vad ca incap in ea lejer? E oare fericire atunci cand vad un om ca se bucura ca l-am luminat in vreun fel si i-am redat o speranta? E oare fericire atunci cand imi indeplinesc cate un vis, indiferent cat de mic si de nesemnificativ pare?

Sunt aproape sigura ca as fi fericita sa pot respira cum trebuie!

In rest..definiti voi fericirea cum o stiti, cum are ecou in voi. Dati-I ce nume stiti si ce nume va convine. Iar daca vi se pare usor tangibila, dati-mi si mie instructiunile pe care le cititi! Si fapte de viata, caci la teorie suntem cu totii campioni!

Eu…o sa-mi las privirea sa vorbeasca in numele meu…

Fara oameni. Printre oameni

gandeste

Am ajuns sa ma intreb de ce gandesc mai mult decat prevede legea; de ce nu pot fi si eu un om normal, cu un numar predefinit de ganduri, de imagini, de iluzii, de dorinte? De ce nu ma pot limita la putin, sau in orice caz la putinul de care are nevoie un om normal pentru a trai intr-o lume normala? Cu ce am sa ajung eu mai desteapta sau mai traita la sfarsitul vietii? Caci n-am auzit nicaieri ca multitudinea de trairi, de ganduri sau de sentimente sa se mosteneasca. Sau sa se poate lasa prin testament. N-am auzit. Si nici vreun castig de cauza nu prea intrevad.

Traiesc zile in care ma sufoc in propriile mele ganduri, in propriile mele dorinte mai mult sau mai putin rostite. Am incercat sa dau la maxim sonorul la radio, dar nu ajuta. Gandurile sunt mai rau ca si cuvintele, mai rau ca uleiul in apa; ies ca nenorocitele la iveala si nu-mi dau pace pana nu le ascult. Bun, am facut si asta si unde am ajuns? De ce nu pot avea un creion in minte care sa poata scrie toate nebuniile care ma bantuie, toate suferintele pe care le traiesc, in exact temporalitatea si liniaritatea lor; mi-as scrie nuvele dupa nuvele si romane dupa romane, la fiecare drum mai lung, la fiecare zbor mai lung, la fiecare noapte fara inceput si fara de sfarsit.

De ce cuvintele apasa, de ce dor? Dar de ce doare mai rau lipsa lor? De ce oamenii aleg tacerea si indiferenta atunci cand ai plati bani grei pentru un cuvant? UNUL, doar UNUL.

Lumea e impartita in oameni care vorbesc si oameni care tac. Oameni care vorbesc si nu spun nimic, sau oameni care transmit o mie de ganduri in doua cuvinte. Oameni care tac in lipsa cuvintelor, sau oameni care tac dintr-o prea mare aglomeratie de cuvinte ce le bantuie mintea, sufletul. Sunt oameni care vorbesc ore in sir, fara sa transmita nimic si oameni care nu spun nimic, insa transmit o mie de sentimente contractictorii. De ce eu ii analizez pe toti si ma doare deopotriva linistea si galagia? Ritmul si rima? Lipsa, dar mai ales preaplinul de cuvinte si de idei? De ce nu pot sa tac si sa fac liniste in minte-mi si-n suflet? De ce ma tot napadesc cuvinte de tot soiul, care de care mai usturator sau mai greoi? Dar mai ales de ce as vrea sa transform fiecare gand in cuvant, fiecare lacrima in cuvant, fiecare strigat..in cuvant?

Daca mainile mele ar putea sa scrie la fiecare secunda, ar face-o.

Daca le-as da voie sa scrie fiecare intepatura, fiecare emotie, fiecare stransoare, ar fi subrede; ar ajunge sa ma urasca pentru supliciul la care le supun. Insa simt ca din mainile mele ar iesi ceva bun, si nu e neaparat un ciorap sau o ciorba de legume, la care probabil deja sunt campioana.

As vrea sa invat sa blochez toate energiile din jurul meu, toate rautatile si toate nimicniciile. Vreau sa arunc deoparte tot raul gratuit care mi se trimite pe tot felul de unde. Vreau sa pot lua uneori ratiunea, constiinta, sa le arunc la gunoi. Vreau sa nu le simt cum strivesc toate cuiele pe care tot ele mi le-au implantat in minte.

“Lucrurile nu sunt greu de facut. Greu este sa te pui in starea de a le face “zice Brancusi. L-as intreba daca as avea cum: ce te faci cu oamenii care nu pot adopta “starea de facere”, cei care asteapta de fiecare data ca tu, tot tu sa fii ACELA care le face, de fiecare data si la nesfarsit. De ce ne mai plangem de toate nenorocirile care se abat asupra noastra, daca noi suntem aceia care nu vrem sa le indepartam? Ca ne-am obisnuit cu ele, ca ne place sa traim cu ele ca si cu-n cucui si alegem pretexte comune si puerile cum ca nu putem sau ca nu ne iese? N-o sa ne iasa niciodata daca atitudinea noastra este a unui pui de randunica ce-si asteapta hrana in cioc! Sa stim nu e suficient; daca nu aratam ceea ce stim, principiul se anuleaza! Sa ne dorim nu este suficient; daca nu facem nimic sa ne atingem visul, e ca si cum ai striga dupa apa in desert!

Mi-am luat lumea in cap! Niciodata nu e prea mult pentru cate pot eu duce, insa poate ca putina liniste nu mi-ar strica. Cat sa privesc un asfintit fara sa am semne de intrebare, fara sa am tot felul de nelinisti. Cat sa adorm cu o adiere de vant pe pleoape si pe buze. Cat sa privesc un om in ochi fara sa am intrebari. Cat sa…

Cat??