Cand strazile nu mai au nume
Traiesc intr-un oras mare; uneori il simt un fel de New York, pentru ca doar gandului ii ia cateva zeci de minute pentru a traversa sectoare, cartiere, strazi si alei. Alteori am senzatia ca este mai mic decat un Marasesti, pentru ca reusesc sa intalnesc oameni pe care nu i-am mai vazut de o viata, oameni pe care poate i-am proiectat intr-un coltisor al mintii ca acei Supermani al sufletului; despre ei pot spune ca sunt acolo exact cand un gand imi striga neincetat ca am nevoie sa ii vad, sa ma tratez de cate un delir sufletesc.
De cele mai multe ori, insa, pot sa ma ascund de mine stiind ca nimeni nu este atat de iscusit si de dibace incat sa ma poata gasi intr-un loc stiut doar de gandurile mele, astea atat de inchegate, de patrunzatoare, de imposibile pe alocuri. Pot spune ca exist peste tot si nicaieri, ca sunt asemenea ploii care se arunca in galeti asupra noastra in nordul orasului, in timp ce in sud doar ce ne apare ca o roua pe maini.
Sunt departe de a-i cunoaste cotloanele, sunt departe de a sti ce se ascunde in inima Bucurestiului, insa stiu ca nu de putine ori inima lui a batut la unison cu a mea. Stiu ca oricat de mare si de incapator este universul asta, uneori exista doar pentru noi, pentru fiecare dintre noi, acesti cativa oameni care salasluim intr-o lume plina de ritm si uneori chiar, de rima. E locul in care ma simt cel mai aproape de mine, e locul care imi dicteaza pulsul. Uneori am sentimentul ca este imposibil ca coexist intr-un oras atat de mare, alteori cred ca pot cu usurinta sa-l impachetez si sa il iau cu mine in buzunarul cel mai mic si mai ascuns al hainei, pentru ca oricat de incapator ar fi, pentru mine are dimensiunea unui secundar.
Nu am avut niciodata sentimentul ca m-as putea rataci; am stiut, cumva dictandu-mi-se o coordinata spatio-temporala, ca orice alee duce undeva. Niciun sistem de navigatie nu are o atat de mare precizie cum are un gand, acela ca oricunde m-as afla pentru mine va exista mereu un liman.
Ma pierd de nenumarate ori pe strazi, uneori sofand, alteori la pas. Imi ravasesc mintea si gandurile cu tot felul de idei dintre cele mai grozave si mai imposibile pe alocuri, insa stiu ca destinatia e intotdeauna acolo. Poate ca numele strazilor se mai schimba pe alocuri, mai vine un presedinte, mai decedeaza un monstru sacru al muzicii sau al cinematografiei al carui nume trebuie imprimat pe un colt de strada, mai apar statuete pe care nici ploaia nu le spala, tablite pe care nici macar scrisul nu se mai vede de la atata fum si ceata, insa acel loc pe care il caut prin cotloanele mintii, acea destinatie este acolo. Invariabil.
Azi am facut kilometri alergand dintr-o parte in cealalta a Bucurestiului incercand sa-mi alung din sufletul gandul ca departarile mari sunt cele care aduc inimile impreuna. Doar ploaia ce m-a insotit, insa in definitiv ce sunt eu fara ea?!
Tu unde-mi esti?
Unde mi-ai fost?
Roxanne's 30 
Un oras mare precum aceasta Umbrela care ne este casa de ceva ani, dimensiunile lui, distantele dintre punctele de interes cat si „labirintul” de stradute ne fac sa nu stam in loc, sa nu asteptam, sa fim in miscare precum soricelul aflat in alergare ghidat de mirosul de cascaval.
Acelasi miros de cascaval in avem in nari de cand ne nastem. Desigur, fiecare intelege prin cascaval orice. Orice isi doreste pana la urma.
Revenind la Capitala Umbrela, o strabati in lung si in lat nu pentru ca traficul ar putea oferi intr-un univers abstract orgasme in cascada ci pentru ca acum 7 ani ai carat bagajul dupa tine cu gandul de a o cuceri. De a fi a ta. Nu o poti cuceri umblandu-i doar cu mana prin par.
Uneori ai senzatia ca si asa, atat de mare, nu ai nevoie decat de 9 strazi si 2 semafoare. Caci pe strazile alea 9 ai ratacit in ultima vreme, asigurandu-ti toate necesare traiului.
Alteori te sufoca! Vrei sa il lasi cateva zile sa se mai raceasca putin, sa nu te mai piște la fiecare atingere.
In final, orasul asta nebun creeaza dependenta. Orasul! Uneori si oameni din el…